Scrisoare deschisă managerului de cârciumă

Cea mai proastă meserie este la managerie!

De ce și-ar asuma cineva postul de manager într-un restaurant e peste puterile mele de înțelegere. Când zic manager, nu mă gandesc la proprietarii de localuri care își conduc propria afacere, ci la cei care sunt puși pe postul cu acest titulatură.

Să nu vă imaginați că cineva angajează absolvenți de pe treptele facultăților de Management și Marketing. Managerii la noi sunt oameni din „sistem”, promovați, în general, din rândul ospătarilor, barmanilor ori foști proprietari, la rândul lor, acum căzuți în dizgrație.

 

Da, stai și te gândești că nu poți să fii ospătar toată viața și când ți se oferă ocazia să urci pe scara ierarhică, oferta pare de nerefuzat. O să ai programul flexibil, o sa porți costum, sau mai știu eu ce rochițe elegante, o să stai la birou. Nici n-o sa mai trebuiască să râmbești (rânjești+zâmbești) tuturor clienților uricioși, să dai socoteală că stai „pe telefon” sau să-ți rupi picioarele alergând printre mese.

Vai, ce-o să te mai umpli de respect! O să iei decizii importante, în momente cheie, o să ai putere de decizie, clar o să vii cu idei mișto pentru îmbunătățirea serviciilor și a calității mâncării. Ți s-a acordat încredere și tu ești pregătit să-ți intri în rol!

Realitatea e cu totul alta. Va trebui să te ocupi de toate treburile mărunte și plicticoase cu care proprietarii nu vor să-și ocupe timpul: autorizații, contracte, hârțogăraie, autorități, controale. Vei fi tras la răspundere pentru fiecare greșeală, iar lucrurile făcute bine vor fi ignorate ca fiind „in fișa postului”.

Când toate merg bine, e „din inerție”, când merg prost, ești un manager ineficient. Nu ți se va spune niciodată că ai făcut o treabă bună, pentru că jobul tău nu e cuantificabil. O mâncare bună va fi complimentată, un tips generos va reflecta servicii de mare excepție.

Tu esti acolo pentru plângeri. Plângeri din partea clienților, reproșuri din partea patronului – descrierea o găsiți aici– , lamentări din partea angajaților. Fiecare dintre ei aparțin unei caste.

Clienții, pe banii lor, vor să se simtă fulgi de nea, cei mai importanți și băgați în seamă, fie că au comandat un homar pe pat de stridii sau un suc pe care-l lincăie 3 ore. Dacă nu sunt tratați cum își doresc, e vina ta, că nu i-ai instruit cum trebuie. Degeaba explici că n-ai ce să ce faci, că sunt slab pregătiți și nemotivați, că e varză forța de muncă; e fix problema ta.

Patronii te-au pus în funcție să nu-și mai bată capul, dar nu ți-au dat dreptul să tai și să spânzuri sau să bonifici după capul tău, că doar nu-s banii tăi. Te mai pui că șefului îi zâmbește o anume ospătăriță care stă și-și admiră unghiile toată ziua și că toți restul îți sar în cap că primește leafa de pomană.

Subalternii ți-au fost cândva colegi. Of, ce mișto era când făceați echipă. Glumițe, băute, furtișaguri, ce mai camaraderie!

Ghici ce?! Nu mai ești de-al lor. Te-ai ajuns, ți-ai tras aere de șef. Tu le dai veștile proaste, tu le faci reproșușuri, tu îi chemi din liber, tu îi ții peste program.

Și ce se mai sindicalizează împotriva ta! Mai ales când vine patronul, după o săptămână în care te-a pus să-i terorizezi, și cinstește, după program, tot personalul, să arate ce mișto și generos e el.

La final de seară, după ce toți au plecat acasă, rămâi să „faci banii”, să împarți tipsul, să reglezi casa și micile greșeli făcute de-a lungul zilei, singur în birou. Trăiește-ți visul, domn manager, trăiește-ți visul!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *