Periplu gastronomic prin Căciulata

Mini jurnal de vacanță

Context – anul domnului 2020

Situația curentă – pandemia de SARS-CoV-2

Mi-am promis că nu voi face recenzii de restaurante, pentru că meseria mă face părtinitoare, dar ăsta e mai degrabă „op-ed”, în care-mi ies din pielea de bucătar și privesc din pură perspectivă de turist.

Cu mici excepții, singurele vacanțe petrecute în România, în ultimii ani, au fost „sejururile” în Vama Veche – click pentru povestiri. Mâncarea din Vamă e puternic influențată de eclectismul patronilor care provin din regiuni diferite ale țării, deci e mai degrabă cosmolit-hipsterească și în perpetuă schimbare.

Priveliste Caciulata

Pe fondul unei dorințe puternice de distanțare fizică față de alți turiști am ales să vizităm o stațiune mai puțin populară – cred că nici denumirea n-o ajută, aș propune un rebrandig – Căciulata. Din punct de vedere peisagistic și arhitectural s-a dovedit mult mai plăcută decât mă așteptam, cu clădiri noi sau renovate, cu un Olt impecabil de curat, – am vazut mai amonte o stație de filtrare – cu stranduri încălzite corespunzător și cu o promenadă încăpătoare pe malul râului.

Toate bune și frumoase la Căciulata, până ajungi la capitolul mâncare. Repet, nu critic din perspectiva mea de bucatar bucureștean cu așteptări de fine-dining-fusion, ci de turist care trebuie să mănânce 4 zile la prânz și seara.

Primul prânz, la debarcare, l-am servit la restaurantul hotelului.

Am început cu câte 2 beri, de foame, după drum, până să ne hotărâm la haleală. Meniul „tradițional românesc” cu câteva ciorbe, grătar, șnițel și pizza-paste.

Grătărel cu cartofiori

Am ales aripioare picante și piept la grătar, ambele cu salată de varză și o porție de cartofi țărănești – studiasem problema și prăjiții veneau din congelați. Avea salăți de roșii și asortate, dar din experiență, – confirmată de micul dejun – roșiile sunt d-ălea bune, turcești, de poți să le folosești pe post de bolțari. Nimic de comentat, ambele decente, aripioarele tăvălite în sweet chilly, grătarul de pui bunicel. Ok, am bifat importul caloric fără mari dezamăgiri.

Aripioare picante

Cina. Terasa-piscină-pizzerie.

Mă uit prin meniu, aceleași opțiuni „tradiționale”, niște păstrăv și somon local, – în dreptul ambelor scria că provin din congelat – sesizez absența totală a antreurilor, pe care o voi remarca în aproape toate ofertele ulterioare. Alegem să comandă pizza 4 stagioni și 4 formaggi. Menționez ospătarului că vreau stagiunea bine coaptă, pentru că după părerea mea, cea mai bună parte la pizza e marginea arsă la cuptor.

Mă aplec apoi asupra „listei de vinuri” – Recaș, Jidvei, Budurească, Beciul Domnesc și singura opțiune ”locală”, Sâmburești – și aleg, din puținele variante disponibile din gama vinuri seci, un Pinot Grigio de la Recaș. Boooooon, vine vinul la masă, ni-l toarnă în pahare, mă uit pe contraetichetă și văd 2017. Băi băiatule, de vinotecă!!! Pun apă minerală și-mi indrept privirea către frumoasa priveliște a Oltului.

 

Vine pizza. Nah, ce să zic. Probabil nu s-a făcut glutenul la Căciulata anul ăsta c-a fost pandemie și e mai greu, dar așa lipie albă și sfărâmicioasă n-am mai vazut de când aveam 6 ani și m-am apucat să fac pesmeți din făină cu apă, la bună-mea pe sobă.

Ps. Bine coaptă însemna arsă pe fund, că pe margini n-avea se să se caramelizeze decât cașcavalul ars.

De mic-dejun nu comentez, că era inclus în preț, așa că n-am avut opțiuni. Not great, not terrible.

Prânz ziua 2. Alegem o terasă la etaj, cu vedere frumoasă la Olt. Nu poți spune că ai mâncat la un restaurant românesc, dacă n-ai ales măcar odată mizgrilu. Cerem mizgril și extra salată de castraveți, cu toate că am fost avertizați că avem și o salată de varză alături.

C-așa-i românul, carne când mănâncă, să nu vadă vegetală, că o și aruncă!

Ia mizgrillu neamule!

Aici am putut sesiza inventivitatea bucătarilor care au ales să combine 2 tipuri de gătire pentru un rezultat 100% necomestibil. După cum știți, puiul și porcul trebuie gătite well-done, pentru a fi sigure pentru consumul uman, așa că după obligatoriile urme de grătar, bucățile noastre de carne au fost aruncate in friteuză, până la finalizarea procesului. Asta a rezultat în 2 bucăți de ceafă și 2 mici comestibili și 2 bucăți de piept de pui, respectiv cotlet de porc nemasticabile. Cârnații de supermarket au fost relativ digerabili, iar cartofii decongelați în ulei și nesărați. Fiind prânz, am ales tot bere, că doar nu era ocazie specială să luăm vreun Jidvei cu bănuț.

Dupamiză am luat-o la pas prin stațiune, până la Cozia – fără să intrăm în mănăstire, ptiu drace! – iar la întoarcere, am trecut prin foc și pucioasă pe lângă o terasă enormă, cu grătare în curte.

Ceva fin din stațiune

După o scurtă expediție de recunoaștere, am decis că nu-i de noi și am adăstat mai jos, la o pensiune cochetă.

Începutul promițător! Un local cu o gamă mai variată de vinuri, inclusiv oltenești: Știrbey, Avincis și încă ceva care-mi scapă. Îmi arunc ochiul în farfuriile turiștilor pentru a vedea, cu dezamagire, aceeași cartofi congelați cu ceafă de porc, niște paste năclăite în smântâni, probabil vegetale și pizze.

Meniul de mâncare era igienic plasat sub sticla protectoare a mesei așa că am avut ocazia să-l studiez în detaliu și să descopăr inovația gastronomică șnițelului pizza și a puiului shanghai cu smântână și usturoi.

Papricașul mâncat de mine a fost gustos, chiar dacă, în mod bizar, servit cu mămăligă, în schimb, condon bleul, gătit în degrade, de la uscat la crud a părut o ușoară dezamăgire.

Curioasă din fire, am vrut să aflu dacă blatul de la pizza tristă din seara anterioară e doar un accident, am comandat o „focaccia” pe care o puteți vedea și judeca singuri. Coca nefrământată cum trebuie, lasată la dospit neacoperită a resultat într-o crustă spartă și inestetică, prezentând urme de arsură acolo unde uleiul de măsline a reusit să „caramelizeze” ceva.

 

 

 

Ziua a 3a, puțină plimbare și un popas la unul din cele mai mari complexuri din stațiune ne-a oferit și cel mai bogat meniu și cea mai rezonabilă mâncare: un gulaș gustos cu o carne de vită potrivită – probabil ceafă – și o pulpă de rață confiată regulamentar la conservă, dar încălzită cu simț de răspundere.

Gulaș de căciulata cu găluște de griș
Pulpiță de rață

Seara am decis să luăm cina în cameră!

Ultimul prânz înainte de plecare, am ales să mai dăm o șansă terasei-piscină-pizzerie unde am luat o saramură de pui, jnițel cu cartof copt și papanași. Ce să zic?! 

Puiul chiar era făcut pe un grătar cu „jar” sau cu o rocă bună, iar saramura, dincolo de faptul că nu era sărată, nici picantă, avea suficiente legume cât s-o facă gustoasă. M-am zgâit în farfuriile unor alți terăseni, aceleași paste fierte până spre punctul critic de plezneală, năclăite în smântână, scofâlcite ciuperci la grătar și păstrăv înegrit în mălai ars.

Papanașul a fost surprinzător de bun!

 

Concluzie de vacanță

Nu știu cum sunt alții, dar eu, când ajung în Oltenia, mă aștept să văd în meniu un praz, un ardei umplut, să nu mai zic de o ciorbă de raci, un pilaf gras cu pui. Din păcate, pentru o gestiune mai simplă și din mentalitate gregară, majoritatea localurilor au același meniu, tras la xerox, din care nu prea ai ce alege, dacă nu vrei carne la „grătar” cu cartofi decongelați la friteuză.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *