Albania, perla prăfuită a Adriaticii

Vrăjită de o experiență fabuloasă în Muntenegru, acum câțiva ani, am decis că vreau mai mult, mai la sud: Albania! Auzisem de la prieteni că e superb, că e mult mai puțin aglomerat ca prin alte locuri de pe coasta Adriaticii și că e ieftin.

Bun, am intrat pe net, m-am documentat pe diverse bloguri de travel și m-am minunat: numai recenzii extraordinare! Că fructele de mare sunt senzaționale și accesibile la preț, că plajele sunt de vis, că e un paradis. Pe ici, pe colo câte un of, că nu mai e nici Albania ce era odată, că s-au înmulțit turiștii, dar mi-am zis că fiind încă pandemie, poate mai stă omu’ acasă pe curul lui și nu se plimbă prin țări obscure.

Am planificat vacanța la început de iulie, să fie în sezon, dar nu chiar în perioada tuturor concediilor.

Ne-am hotărât să segmentăm drumul pentru că maps arăta 14 ore în condiții optime de mers și știam că se puteau forma cozi nasoale, de 3-4 ore, la greci.

Un popas la Salonic, 5 nopți la Sarande și o noapte la întoarcere la Sofia

Am căutat și găsit cazare pentru 4 persoane în apartamente cu 2 băi (asta a fost musai-ul vacanței) pe Booking, ”pe buget” (on a budget, cum zice anglofonul), care ne-au costat 300 euro. Deci, pentru 7 nopți de cazare, am „scos din buzunar” 370 lei de persoană, adică, cam cât o noapte în Vama la o cazare mai spălată.

Promenadă. Salonic. Noaptea

Până la Salonic, toate bune și frumoase, nu-i nimic de povestit că tot românu’ știe drumul. Ne-am cazat în apartamentul unor cetățeni care, presupun că îl scot vara la mezat, – complet cu poze de la nuntă, bibelouri și pernuțe colorate – după care am ieșit să mâncăm la un restaurant recomandat de tânărul grec în a cărui casă poposeam.

Akrovatis e un local ușor hipsteresc, relativ micuț, cu bucătărie deschisă.

La ora la care am ajuns noi, era ocupată o singură masă, dar spre plecare se umpluse. Mâncarea a fost absolut delicioasă! De la meze, la felurile principale, toate acompaniate cu paine coaptă cu ulei de măsline, crocantă-aurie la exterior și cu miezul pufos. Am luat icre – care nu sunt ca ale noastre ci mai…lungi, dar parfumate cu coajă de lamâie, vinete, care iar nu-s ca ale noastre că erau o spumă fină și amestecate cu, presupun eu, tapenadă și pastă de bob – pe care o mai încercasem, fără succes la un restaurant grecesc în București – fină și răcoritoare. Senzația a fost plăcinta cu fenicul sălbatic – după care mă dau în vânt – montată pe un deluleț de iaurt gras și bun. Am luat și dishul localului: melci cu rozmarin și oțet balsamic, pe care i-am savurat singură, comesenii nefiind teribil de aventuroși. Puiul bun, porcul bun, nu mai știu, că nu mai încăpea nimic.

Autostrada fără sârșit din mijlocul Greciei

Drumul de la Salonic la Sarande treversează Grecia pe lat, slavă cerului, pe autostradă, prin munți, tunelui, viaducte.

Trafic mai deloc. Chiar nu m-am gândit niciodată că nu se întâmplă mare lucru pe coasta nord-vestică a Greciei, dar nu, se pare că nimeni nu merge într-acolo. Benzinăriile nu sunt pe autostradă, ci trebuie să intri în localități uitate de lume, dacă vrei să iei o cafea și să faci un pișu. Am oprit, undeva în vestul sălbatic, la un peco cu cafenea, unde-am dat de o brăileancă stabilită acolo de 14 ani, care se pare că nu știa că Albania e o țară învecinată, cu ieșire la mare. Nah, nu le poți avea pe toate.

Înainte să coborâm spre graniță am făcut o oprire „de țigară”, am admirat peisajul și am conversat cu câteva capre locale.

Am trecut granița pe la Mavromati, care e departe de forfota de la vamă la bulgari, pentru că pe aici nu trece nici țipenie de om. Singurii care ne-au întâmpinat la intrarea în Albania, pe lângă diligentul ofițer vamal, au fost câțiva bătrânei prăfuiți care stăteau la taclale pe o băncuță.

Dintr-o dată șoseaua se schimbă și-ți dă senzația că „we`re not in Kansas anymore”.

Am închis datele mobile de pe telefon, pentru că roamingul arde la albaneji și am călătorit restul drumului pe o hartă descărcată în prealabil. Până la Sarande am ascultat radio și pe de-o parte a fost o bucurie să scăpăm de radiourile grecești cu muzica lor grecească și să intrăm pe tărâmul muzicii internaționale.

Lucuințe lacustre, adică lângă lac

Drumul de la graniță la Sarande e scurt, dar parcă durează mult din cauza șoselelor, iar peisajul e pe alocuri superb, – când ai vedere spre Parcul Național Butrint – iar în altele, dezolant, cu construncții abandonate pe coasta dealului.

Sarande e un orașel-nu-chiar-stațiune-port. Impresia mea e că s-a extins și se va extinde mult prea mult pentru cât permite infrastructura și plaja. E plin de clădiri ridicate și abandonate, sufocant de îngrămădite. La fel ca la noi, niciun pic de urbanism, pic de estetică. S-a primit petec de teren, s-a încropit plan de construcție, s-a clădit fără simț de răspundere, așa, ca după `90.

Cazarea a fost draguță și curată, cu aproape-vedere-la-mare. La prețul de 200 lei/noapte am avut la dispoziție un apartament cu 3 dormitoare, 2 băi, un living spațios și 2 terase. În jurul blocului, într-o mizerie de peturi, ambalaje, coji de pepene și pete de înghețată, o șleahtă de copii stătea nestingherită și nesupravegheată, până seara târziu, la joacă.  

La trei pași de cazare am găsit un supermarket cu bancomat și o cârciumioară înțesată de localnici: Taverna Kapiteni.

Bun, hai la masă!

Am început cu o rakie să ne urăm bun venit: 50 lek, adică 2.04 lei cinzeaca! Am luat calamari – reușiți, dorade mici – cam cât un stavrid, dar mai plat – și mini limbi de mare prăjite temeinic, din care nu prea aveai ce alege și un biban normal, și el cam overcooked. Noroc cu o salată generoasă și cartofi prăjiți că n-a plecat nimeni flămând de acolo.  Mă opresc aici cu aventura gastronomică, pe care o las pentru data viitoare.

Coborârea spre plajă e abruptă, așa că ai grijă să nu uiți nimic la cazare!

Orașul e construit pe un deal, așa că, în funcție de cât de departe stai de plajă, ai mai mult sau mai puțin de urcat și coborât. Am ajuns la plajă și mi-am dat seama că n-am nicio șansă să intru în apă pe tălpile mele așa că…înapoi la cazare după papucii de apă. „Plaja” e de piatră ca prin Muntenegru și Croația, iar intrarea în apă, la fel de bruscă. Atmosfera de după-amiază în Sarande mi-a adus aminte de Balcic – oraș cu plajă și nu stațiune cu all-inclusive sau clubăreală.

Zona de promenadă e singura parte renovată și curată a orașului. În rest, mizeria și praful tronează peste tot, cu resturi de moloz, mobilă și gunoi menajer înțesând orice locșor liber.

Deasupra orașului poți admira panorama orașului și a împrejurimilor de la Castelul Lekuresi – actualmente restaurant – sau poți să faci o poză sexy pe unul din cele 173 000 de buncăre pe care le pune Albania la dispoziție.

Ksamil – zona turistică a Sarandei

Principalele plaje turistice din sudul Albaniei sunt în Ksamil. Dacă stai să citești și să te uiți la pozele info-turistice îți poți imagina ceva asemănător cu Vama Veche – Mamaia: cluburi de fițe, pontoane instagramabile, viață de noapte și relaxare de zi. În realitate, majoritatea stațiunii aduce mai mult cu Eforie Nord: e plină de familiști cu copii, magazine cu prostioare, fast-food-uri și locuri de joacă.

Chiar și drumul din Sarande până la Ksamil aduce aminte de centrul Eforiei pentru că se circulă la fel de încet și împotmolit printre resorturi și magazine.

 Am parcat ca netoții lângă bordură și ne-am orientat spre o plajă cât de cât mai aerisită. Ulterior am aflat că fiecare terasă-plajă are propria parcare, dar cum să-ți treacă prin mintea de român una ca asta?!

Plajele sunt îngustuțe, dar curate și bine întreținute de cei care le administrează. ”Nisipu” mi s-a părut o piatră albă de carieră, dar nu sunt geolog, așa că nu pot garanta. Cert e că nu e cel mai plăcut sub tălpi. În schimb, apa e impecabil de curată, smaraldie-azurie. Două șezlonguri cu o umbrelă ne-au costat 60 lei, în preț fiind inclusă parcarea. Berea la plajă ne-a costat 10-12 lei în funcție de sortimentul ales. Singura care mi s-a părut decentă a fost Elbar, în rest am preferat să mă delectez cu rakie și uzo.

O lecție învățată pe propria piele, cu cât e intrarea mai lină în apă, cu atât cresc șansele de familii cu copii, așa că dacă vrei liniște, îți recomand cele mai incomode și stâncoase plaje.

Cum, necum, am realizat că aveam rezervate doar 4 nopți în Sarande și că urma să rămânem fără acoperiș deasupra capului în ultima noapte de Albania, așa că am intrat pe Booking și am găsit o cazare în Ksamil foarte rezonabilă la preț. Gazda tânără a fost foarte amabilă cu noi, dar cam la asta s-a rezumat experiența plăcută. Am petrecut o noapte în zgomot de hidrofor, turiști rătăciți prin Macedonia care au descărcat toate bagajele la 2 noaptea și cotcodăcit ambiental de găini în zorii zilei, într-o lenjerie de neuitat.

La întoarcere, în Sofia, am înoptat la un hostel, spre disperarea companionilor mei. Centrul capitalei bulgărești era înțesat de oameni ieșiți la terase, pe principiul – Sofia nu crede în covid.

Excursie de jumătate de zi la Gjirokaster și Blue Eye

La vreo 60 km de Sarande se găsește orașul de piatră Gjirokaster cu o fortăreață-n vârf. Dacă într-o țară civilizată 60 kg se parcurg în mai puțin de o oră, chiar și pe drumuri de munte, în Albania drumul-i lung și-am obosit. Pe lângă porțiunea de drum care șerpuiește prin munți, următoarea bucată de șosea e dreaptă, și când zic dreaptă, spun trasă cu rigla, cu câte două benzi pe sens, iar limita de viteză nu depășește 70km/h, cu porțiuni cu 60 sau chiar 50 km/h. Am dezbătut, ne-am mirat, dar n-am reușit să găsim vreo explicație, mai ales că toată lumea respecta limita de viteză!

O să încep și aici cu vestea proastă. Intrarea în orașul vechi era într-un enorm șantier, iar străduțele ălea despre care scrie pe site-uri turistice să te poți plimba să admiri istoria și specificul locului erau și sunt preponderent nerenovate. Cele din poze sunt întotdeauna aceleași 2-3 străzi înțesate de magazine turistice, terase și restaurante. Una dintre ele e chiar „rruga Ismail Kadare”, scriitorul albanez care m-a ademenit în oraș și cel de-al doilea cel mai marcant cetățean al orașului, după infamul Enver Hoxa –  Ceaușescul Albaniei.

Fortăreața orașului e impresionantă și în condiții destul de bune, iar priveliștea de sus e elegantă prin simplitatea și coerența arhitectonică. Casele vechi de piatră se îmbină perfect cu munții golași, fără urme de culori stridente.

Se vede de departe că orașul are potențial turistic și că se lucrează în acest sens, dar mai e mult până departe.

La întoarcere ne-am oprit la Blue Eye unde-aș fi vrut să rămân o eternitate metamorfozată  într-o zână-libelulă albastră.

Absolut toate pozele cu locul ăla sunt cât se poate de reale. Niciun filtru nu poate accentua frumusețea naturală și spre fericirea mea, pădurea din jur e menținută curată. Acum câțiva ani, autoritățile au construit un balcon de la care să poată fi admirat izvorul subteran, dar l-au demontat pentru a descuraja turiștii din teribilismul săriturilor în apa extrem de rece. Acum turiștii plonjează de pe traversele de susținere ale fostului balcon la intervale de mai puțin de 1 minut. Presupun că așa, s-a evitat măcar aglomerația.

Există și câteva terase lângă Blue Eye. Ne-am oprit la una dintre ele la o bere, dar aș fi putut sta ore întregi admirând cursul de apă cristalin, cu nuanțe de albastru și turcoaz și minunatele libelule.

Concluzia epopeei Albaneze e că mă bucur că am vizitat, dar aș mai aștepta 7-8 ani până să mi se facă dor să revin.

Oamenii sunt prietenoși, mai ales cei din ospitalitate, prețurile la mâncare, băutură sunt mai mult decât rezonabile, iar cele de la cazare sunt imbatabile. Dacă nu vrei să auzi limba română, Sarande e locul potrivit – abia dacă am numărat 10 mașini cu numere de România în cele 5 zile petrecute acolo. Dar dacă vrei stațiuni luxoase, aranjate și viață de noapte, Albania nu e locul cel mai potrivit pentru tine.


ARTICOLE SIMILARE

Saint Cosme între eremit și histrion
cotlete de berbecut
Davino și risotto divino
Risotto