Cam tot ce-am gustat în Albania, pe larg

Mâncarea din Sarande e fix tot ce îmi displace la locurile turistice: meniu generic, tras la indigo.

Aperitivele sunt: țațiki, cremă de brânză picantă și brânză coaptă într-un fel sau altul, iar salatele vin în două forme – cu sau fără brânză. Felurile principale sunt: pește la plită, pui la plită, midii, paste, pizza și eventual un risotto – care nu mi-a făcut deloc cu ochiul. 

Meniu cu mult peshku

În prima seară am mâncat lângă cazare, la Taverna Kapiteni despre care am povestit în articolul despre vacanța în Albania. E o cârciumioară de cartier, apreciată de localnici cu un meniu axat pe pește prăjit, căreia i se aplică lejer expresia: not great, not terrible.

Mi-am făcut temele de acasă, cu o selecție de restaurante recomandate pe Tripadvisor, ca orice turist destoinic.

Sugiuc pizza – recomand

În Ksamil am mâncat la vărul lui Aferim, Afrimi

L-am ales pentru că era aproape de plaja la care stăteam și era recomandat având un raport bun calitate/preț. Eu am ales o pizza cu sugiuc – un cârnat de oaie, cunoscut la noi drept ghiudem – și m-am bucurat de alegere. Îmi plac combinațiile de ingrediente locale pe pizza – dacă aș avea un restaurant de profil, aș face pizza cu slănină, ceapă și telemea – și ghiudemul chiar își are locul în peisaj. Restul de pizze capricioase sau ale casei reflecă calitatea ingredientelor, așa că nu m-au impresionat deloc. Am mai gustat niște paste, chiar ok, al dente, echilibrate ca gust, dar m-a amuzat să găsesc într-un meniu de restaurant penne cu șuncă – o nostalgie de acum 15 ani, când găteam asta la cămin, în facultate.

Penne cu șuncă

Am revenit la Afrimi în ultima seară și am luat paste cu midii, biban cu cartofi prăjiți, feta coaptă și creveți. Peștele a fost, ca peste tot, foarte prăjit pe plită. Eu speram să primesc o feta în foaie fină de plăcintă, cu miere și susan, dar am fost servită brânză acoperită în adrei gras și rozmarin. Cea mai mare dezamăgire au fost creveții. Prefierți și fierți din nou – n-am crezut că poți face un crevete să aibă gust de tencuială, dar cam asta se întâmplă când îi gătești prea mult.

Taverna Oxhaku

Taverna Oxhaku ne-a fost recomandată de „tipa de la cazare” ca fiind un restaurant bun prin apropiere. De cum am intrat, ospătarul a fost deosebit de atent și dezinvolt, cu un simț al umorului foarte potrivit. Porțiile de țațiki și cremă de brânză picantă au fost foarte generoase, iar ingredientele gustoase, de calitate. Am gustat biban, la fel de bine fript pe plită ca peste tot. Caracatița la care visam să fie fragedă și suculentă a împărtășit soarta peștelui. Aroma fină s-a pierdut complet în gustul de arsură de gratar, mai ales că au fost mititele, dragele de ele. Musacaua a fost corectă.

Cea mai interesantă parte a cinei a fost puiul la grătar, servit complet cu gât și restul de părți anatomice. Dincolo de relele tratamente termice aplicate puiului pe grătarul dur, gustul cărnii a fost deosebit de bun. Mi-a amintit de gustul puiului natural, crescut omenește, aspect confirmat de oasele albe și foarte sănătoase.

Seara a continuat cu desert și rakie din partea casei. Cum la ei treaba cu fiscalizarea e mult mai laxă, ospătarul cel haios mi-a umplut de încă 2 ori paharul cu rakie din producția proprie a patronului, cu cea mai mare bunăvoință.

La midia lăudată să nu te duci cu sacul – Mussle House

Am ajuns hămesiți la prânz la restaurantul Mussle House pe lacul Burtint. Eram optimistă că va fi ceva asemănător cu Dalboka în zilele de glorie, demult apuse, cu tot felul de năstrușnicii pe bază de midii și jivine pescuite din lac. Din păcate meniul e destul de asemănător cu restul restaurantelor din zonă. Am luat la antreu niște fileuri de sardeluță marinate cu portocală și piper roșu foarte reușite.

Băieții au luat midii, corecte, dar e greu să dai greși cu scoicile dacă le scoți proaspete din lacul sărat și impecabil de curat, din fundul curții.

Fermieri de midii la ei acasă

Am ales să încerc spaghetele cu crab (yeeey, crab!) din sursă locală. Vă reamintesc că eram încă leșinată de foame pentru că sardeluța ne ajunsese pe jumătate de măsea. Dau să molfăi un sfert de crab, toate bune și frumoase, clanț-clanț, cronc-cronc, urmând a-l goni la vale cu o furculiță plină de paste.

Dezamăgirea

Bag în gură, mestec, înghit și constat că ceva nu-i în ordine. Mai molfăi o macaroană și mă izbește gustul de supă de pui! Da, domn`le, s-au gândit că e o idee excelentă să fiarbă macaroana în apă cu cub de pui. Mi-a venit să plâng. Parcă eram la chinezesc dar invers, mâncam crab cu gust de pui, nu pui cu gust de pește. Am vrut să trimit farfuria înapoi, dar m-am răzgândit când mi-am dat seama că ospătarul nu stăpânea suficientă engleză pentru a înțelege cât de abominabilă mi s-a părut treaba. Pastele cu midii au avut exact aceeași hibă, dar cumva mi s-a rupt sufletul mai tare pentru sărmanul crab.

Irepetabilul țațiki

Haxhi – a se citi Hagi, ca fotbalistul

La Haxhi atmosfera e fix de restaurant turcesc – seamănă izbitor cu Oz Demir din Constanța, chiar mai turcit și colorat. Restaurantul din centru e foarte popular, mai ales cu turiștii care-l plasează pe locul 5 pe Tripadvisor.  

Țațikiul lor e deja legendă și nu voi mai putea privi un țațiki cu alți ochi de acum înainte. Altfel, porțiile mari ca peste tot. Feta coaptă în foaie de plăcintă, unsă cu miere a fost delicioasă, crema de brânză picantă de aici cam sărată.

 S-a încercat un risotto care clar nu era pe gustul meu, fiind prea uscat, dar cu un topping generos de fructe de mare, pui cu cartofi – același pui sănătos și gustos – și legume la grătar – pentru că eram deja ghiftuită.

Distracția serii a fost un fel de mâncare denumit în engleză „spicy sausage”, o farfurie enormă cu un munte de triunghiuri groase de salam de porc cu brânză maturată – similară cu un burduf bun, înțepăcios – trase la tigaie cu chilly. Eu sunt nostalgică după salam de porc, așa că am halit câteva bucăți cu bucurie, dar amicul care le comandase n-a fost deloc impresionat.

Ospătarul a sesizat imediat problema, iar patronul a venit prompt de la bucătărie cu altă brânză coaptă cu miere. Am apreciat gestul și am înțeles cât de mult îi pasă omului de cârciuma lui și de satisfacția clienților. Ne-au încărcat nota din greșală cu mai multe doze de cola, dar au remediat fără comentarii când am atras atenția asupra greșelii.

P.S. Și aici am primit fructe la desert din partea casei.

Farfurie cu „ficat” de miel

Taverna Laberia – unde era să mă iau la bătaie cu ospătărița

De departe cea mai memorabilă – în infamia ei – masă a fost la un fast-food extrem de popular. N-am înțeles care era partea de fast-food pentru că prețurile erau mai mari decât la alte restaurante și mâncarea s-a lăsat mult așteptată.

Ne-am pricopsit cu o ospătăriță vorbitoare de română care ne-a spus din start că e stabilită în Elveția, unde are multe prietene românce, că nu-i mai place deloc în Albania și abia așteaptă să plece.

Știind că albanezii sunt mari mâncători de oaie, aș fi vrut să încerc măcar în ultima seară, dar având în vedere că tot ce gustasem până atunci fusese gătit prea brutal, n-am avut curaj să mă hazardez la cotlete de miel, așa ca am ales ficat. Am menționat că nu-l vreau uscat și dacă au mai multe metode de preparare, o aleg pe cea mai puțin invazivă. După o așteptare îndelungată a băuturilor pe care duduia tot uita să le aducă a venit și mâncarea. Spre amuzamentul meu, am primit o farfurie plină de rinichi mititei și 2-3 bucățele de ficat! Slavă cerului că am avut și rinichi – mai iertători cu focurile forjei – pentru că ciozvârțelele de ficat comandate erau, bineînțeles, carbonizate.

Puiul din farfuria de mai sus a fost halit de un cățel local care nu s-a chinuit să-l mestece. După toată tărășenia, ne-am trezit și încărcați la notă cu tupeu. Porția mea de organe a fost considerată „specială” – pentru că se pare că alesesem alt mod de gătire – așa că a costat mai mult, iar în loc de un uzo dublu, adică 2 x uzo, pe notă aveam 4 x uzo. Pe scurt: feriți-vă de Taverna Laberia!

Camera din față

Odaja fermecată a bunicuțelor

Acum că mi-am vărsat năduful o să povestesc despre singura experiență culinară frumoasă pe care am avut-o în Albania. Se face că ne rezervasem o zi pentru o excursie la Gjirokaster pentru că sunt o intelectuală și am citit Cronică în piatră a lui Kadare și voiam neapărat să vizitez orașul. Povestea excursiei o găsiți în articolul despre Albania.

Bunicuță curățând spanac

Odaja e fix ce-i spune numele: o odaie de oaspeți. O căsuță veche, dichisită, transformată în restaurant. Într-un capăt, străjuită de uși de sticlă puteai vedea camera „bună” cu canapea și toate zorzoanele pe care ți le poți imagina acasă la bunica, iar în celălalt capăt o bucătărioară în care două bunicuțe trebăluiau de zor.

O a treia bunicuță ședea la o masă și curăța ceva specie de spanac, iar a patra bunicuță lua comenzile și servea. Unicul tataie care le făcea față acționa ca suport tehnic, închizând geamuri și pornind aerul condiționat.

Fiind patru am comandat cam jumătate din meniul micuț – foarte bine proporționat cu dimensiunile localului și ale bucătăriei. Am luat chifteluțe de roșii, de orez, de carne cu sos de iaurt, supe, musaca de legume, imam baldi și friptură de porc. Bucuria pe care am simțit-o gustând mâncarea făcută de bunicuțe se vede pe fața mea.

Nu a fost nici pe departe cea mai bună mâncare pe care am gustat-o vreodată, dar mi-a spus o poveste.

Povestea unei comunități izolate în munți unde nimic nu se aruncă, unde orezul de ieri se amestecă cu verdețuri, se prăjește și capătă o nouă viață, crocant la exterior și cremos la mijloc, povestea unor legume gustoase, tratate cu simț de răspundere pentru munca depusă de cei care le cultivă, puse în valoare într-o mâncare ce reflectă trecutul multicultural, o poveste pe care aș vrea s-o văd mai des în farfuriile de restaurant.

Pe scurt, despre băutură

Berea albaneză nu-i grozavă, cam drojdioasă, n-aș știi cu ce s-o compar, dar aș merge pe izul de Bucegi. Dintre toate, cea mai decentă e Elbar. Am luat un vin din supermarket de curiozitate, ceva soi local, cu gust de doagă și n-am avut curiozitatea să mai experimente. Au ceva vinuri italienești și grecești pe la restaurant. Rakia a fost bunicică, în funcție de producător – cea de 2 lei cinzeaca, slăbută, dar curată, cea gratis excelentă. Am gustat rakie seci, asemănătoare grapei, dar și rakie parfumate. Pentru mine uzo cu multă gheață a fost opțiunea preferată a sejurului. Mirosul de anason se îmbină perfect cu parfumul Adriaticii. În general, cinzeaca de uzo se învârte pe la 6-8 lei, așa că merită pe deplin!

Concluzie

Am plecat puțin dezamăgită de mâncarea din Albania, atât cât am reușit să gustăm, dar revenind în țară mi-am reevaluat ușor părerea. Diferența majoră între mâncarea de pe litoralul lor și al nostru e prețul. Dacă în Sarande nu m-a dat nimic pe spate, nici nu mi-a venit să plând după bani aruncați pe geam. O masă în doi, la care am mâncat pe nerăsuflate – cu tot cu băutură, ne-a costat cel mult echivalentul a 120 lei. Ospătarii, în cele mai multe cazuri, au fost amabili și rapizi, iar experiența în localuri a fost mai plăcută decât pe litoralul Mării Negre.


ALTE ARTICOLE

Cum să mușchi de vită
muschi de vita
Singura rețetă de creveți de care vei avea vreodată nevoie!
creveti aop